Cum am ajuns la limba spaniolă?
Ca majoritatea românilor, primul meu contact cu limba spaniolă a fost din telenovele… Aveam vreo 10 ani când au pus la televizor ”Inimă Sălbatică”, cu Monica și Juan del Diablo. Mă uitam cu sufletul la gură la acea poveste de iubire, o iubire imposibilă, cu intrigi și situații pe muchie de cuțit. Ce știe un copil despre iubire, ar spune unii, dar eu știam! Îmi doream să ajung și eu ca ei, din film, într-o bună zi…
Peisajele alea, cu plaje cu palmieri scăldate de ape furioase străbătute de corăbiile piraților, oameni săraci, dar fericiți, care trăiau în colibe arse de vânt și oameni bogați doar pentru hainele pe care le purtau… Conexiuni între suflete asemănătoare, dar idealuri diferite… Le puteam simți chiar și parfumul sau transpirația, mai ceva ca în filmele 3D… Dar, îmi lipsea ceva! Atât de frumos își șușoteau, se rugau, vorbeau, cântau, iar eu nu înțelegeam nimic! Atunci am știut! Trebuie să învăț limba spaniolă! Nu doar să învăț limba, dar să și simt în limba aia! Să fie ea a doua limbă a mea! Și trebuie să trăiesc pe malul mării, pe o insulă cu palmieri, fără iarnă, unde să mă simt mereu la fel de tânără, zi după zi.
Așa a început un drum lung și plin de peripeții, propriul meu drum în viață!
Oare cum aș fi putut învăța eu chiar spaniola? La școală făceam engleză și franceză pe vremea aia… Am găsit la librărie o carte, singura care exista: metoda profesorului Dan Munteanu. Am început cu ea! ”Hola! Que tal?” ”Me llamo Cecilia. Tengo 11 anos”.
Cine mi-ar fi zis pe atunci că, după ani și ani voi avea onoarea de a-l cunoaște pe marele maestru, chiar pe o insulă îndepărtată, în Gran Canaria?!
După copilărie, care a fost pentru mine o perioadă autodidactă în învățarea limbii spaniole, a venit liceul! Da, exista o secție de spaniolă la liceul Jean Louis Calderon din Timișoara! Direct acolo am ajuns și nu puteam fi mai fericită!
Orice melodie în spaniolă era sacră pentru mine, orice contact cu peninsula iberică, orice omletă cu cartofi chiar și pe lângă ea, mă umplea de bucurie. La liceu, am învățat cât am putut, am scris poezii în spaniolă, am organizat piese de teatru, am cusut costume de flamenco pentru colege hehe, unele, sigur își mai amintesc de serbările noastre… Am asimilat cât putea să o facă o școlăriță avidă de a înțelege tot ce are de-a face cu limba lui Juan del Diablo… Și a sosit momentul mult așteptat: eram în ultimul an de liceu când am ajuns pentru prima oară în Spania!
Maică-mea era doctor și a primit o invitație la un congres medical în Valencia. Nu prea voia să meargă, așa că m-am oferit să merg eu pentru ea. Era șansa mea! Mi-a dat 1000€ la mine și m-a trimis cu autocarul. Când am ajuns în vama cu Spania, autocarul a fost oprit și am fost dați jos cu toții. Eu m-am dat mare că știu spaniolă. Când mi s-a adresat vameșul, să dau pe spate: nu înțelegeam nimic! Parcă vorbea în greacă! Sss, ccc, zzz, eee…. Mi-a fost greu să transpun în realitate spaniola pe care o învățasem din cărți, atâția ani! Am reușit să îi explic unde merg și m-a lăsat să îmi continui drumul, dar, acela a fost un moment crucial pentru mine. Mi-am dat seama că, de fapt, nu știam nimic! Viața bate filmul și eu aveam nevoie să intru direct în filmul vieții! Gata cu cărțile, gata cu teoria! Aveam nevoie de practică!
A urmat facultatea, de Litere, bineînțeles, secția Biblioteconomie – Spaniolă, iar în anul 2 am prins o bursă Erasmus în Tarragona. Acolo, live, mi-am dat drumul cu spaniola, așa cum visasem eu la ea încă din copilărie. Acolo am început să gândesc și să simt în limba acestor oameni veseli, care mă umplea și pe mine de bucurie. Acolo am început să învăț, nu spaniola, ci în limba spaniolă și să fiu capabilă să creez eu însămi în limba asta…
Știi care a fost cel mai interesant lucru? Că la examenele de limbă spaniolă de la universitatea din Spania, colegii mei spanioli picau la greu! Ghici cine lua examenele?! Da, eu! Eu, românca! Atunci mi-am dat seama că, fiind vorbitoare de o limbă de origine latină, îmi facilita mult învățarea, iar în continuare, m-am ghidat după gândul ăsta. Aveam un atu față de colegii mei spanioli chiar la spaniolă! Foloseam în favoarea mea faptul că eram româncă. În timp ce ei aveau dificultăți în a stabili dacă vaso de scrie cu v sau cu b, care se pronunță la fel în spaniolă, eu mă gândeam la vasul nostru românesc, care provine din latină și știam exact cum e corect!
Și uite așa, mă mai apropiasem cu un pas de viața mea ideală, aia de pe malul mării, cu palmieri și fără iarnă.
Acolo, în Tarragona, mi se părea că știu tot, dar tocmai am găsit o diplomă de la universitatea din Spania, din anul 2003, certificând că aveam un nivel ”NOTABLE”, adică de 7-8 sau intermediar… Deci, eram departe de „a știi tot”! O pun lângă diploma de la Institutul Cervantes, care îmi certifică, în anul 2019 nivelul suprem: DELE C2. Cele 2 diplome sunt despărțite de 16 ani! 16 ani în care am descoperit, zi de zi, câte puțin din secretele acestei limbi minunate, până am ajuns la scopul final!
Încă din copilărie, am parcurs toate etapele învățării limbii spaniole: din manuale, cărți, cântece, călătorii, oameni și, cel mai important: din situații de viață.
Dacă îți dorești să înveți limba spaniolă acum, nu mai e nevoie să urmezi toți acești pași, să faci toate aceste greșeli și să te pierzi în gânduri. Eu cunosc deja scurtătura!
Acum, te poți bucura de experiența mea, pe care ți-o ofer în Programul Spaniola de Zi cu Zi, pentru a te iniția în secretele descoperite de mine pentru a învăța o limbă străină în doar câțiva pași.
